O carte pe zi: „Scăunele roşii”, de Edna O’Brien

„O extraordinară redare a efectelor prelungite ale unei traume. Dexteritatea Ednei O’Brien să treacă, ca în viaţă, de la romance la horror, de la viaţa la sat la iad, de la crime de război la un vis al unei nopţi de vară e extraordinară. Şi, în acelaşi timp, tratează cele mai complexe drame morale imaginabile” (Washington Post)

După asemenea afirmaţii nu poţi decât să deschzi cu interes acest roman excelent tradus, scrie Mediafax.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Într-o noapte de iarnă, un străin carismatic şi jovial ajunge într-un sătuc din Irlanda, se recomandă ca „tămăduitor holistic” şi terapeut sexual, un vraci, îl cheamă Vladimir Dragan, se presupune că e din Balcani, şi aduce un suflu nou în existenţa monotonă a comunităţii locale. Fidelma McBride, care îşi doreşte cu ardoare un copil, dar nu se mai înţelege cu soţul, e subjugată de noul venit, cu care are o aventură în urma căreia rămâne însărcinată. Dar nu apucă să nască copilul, acoliţi ai vraciului o urmăresc şi o obligă brutal să avorteze. Vraciul însuşi e arestat, pentru că se dovedeşte că era în fapt celebrul general Radovan Karadzic, responsabil pentru războiul şi masacrele cumplite din Bosnia (poreclit, de altfel, „bestia din Bosnia”), căutat în toată lumea după ce pe capul lui fusese pus un preţ exorbitant, prins, dus la tribunalul de la Haga, judecat şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii.

(„La Sarajevo, când se împlineau 20 de ani de începutul asediului, organizat de forţele bosniaco-sârbe, 11.541 de scaune roşii au fost aşezate rânduri-rânduri pe cei 800 de metri ai bulevardului principal al oraşului. Câte un scaun gol pentru fiecare locuitor din Sarajevo ucis în cele 1425 de zile ale asediului. 643 de scăunele îi reprezentau pe copiii ucişi de lunetişti şi de focurile de artilerie grea trase din munţii dimprejur”.)

Fidelma McBride se desparte de soţ, emigrează la Londra, ajunge femeie de serviciu, locuieşte într-un Refugiu, unde locatarii au, fiecare, poveşti de viaţă cutremurătoare – foamete, violuri, ură, măcel, abandonuri. Şi totuşi, Fidelma are puterea să meargă la Haga, la procesul lui Karadzic, unde descoperă în boxă un cu totul alt om, care nu se simte vinovat pentru nimic şi nu regretă absolut nimic din ororile comise.

Edna O’Brien, născută în 1930, în Irlanda, este considerată una dintre cele mai valoroase scriitoare contemporane. Pentru romancierul american Philip Roth, de exemplu, este chiar „cea mai talentată autoare care scrie în limba engleză”. Într-o carieră de peste cincizeci de ani, a publicat multe romane, povestiri, piese de teatru şi poezii. „Country Girls” (1960), debutul ei în roman, care avea să devină mai târziu o trilogie, a avut curajul să rupă tăcerea în care erau învăluite teme-tabu legate de sexualitate şi societate în Irlanda după Al Doilea Război Mondial. Cartea a fost interzisă şi denunţată de la amvon, autoarea părăsindu-şi ţara natală şi locuind de atunci la Londra.

O scriitoare cu un stil remarcabil: „Valurile care se lovesc de stânci îşi aruncă răzbunarea arcuită peste faleză, udându-i pînă la piele pe toţi cei din faţa lor. Şi totuşi, le înfruntă doi cavaleri, părintele Damien, numai tinereţe, în sandale maro şi în sutană, şi doctorul Vladimir, în haina lui lungă şi largă – în haină, cu eşarfă roşie, mănuşi albe şi ochelari cu lentile fumurii şi rame din oţel strălucitor. Vântul îi ridică sutana tânărului preot, ea i se-nfoaie în jurul feţei, înăbuşindu-i cele câteva cuvinte stângace.

E nou-venit în parohie, după ce a fost brusc rechemat acasă, pentru că unul dintre preoţi a murit din cauza unui anevrism, iar celălalt, prea ataşat de ogari, se ducea mai mult la curse decât îşi îndeplinea îndatoririle duhovniceşti şi, în cele din urmă, se şi mutase în altă parte. Cât îi lipseşte munca lui din suburbiile oraşelor Leeds şi Manchester, aceea era vocaţia lui adevărată, să-i ajute pe oamenii sărmani, să le dea speranţă, nu viaţa asta ca un meci de box.

Trec de cutia cu pungi pentru adunat mizeria câinilor de companie, în timp ce valurile mari, negre şi posace se rostogolesc biciuind cele două bănci deja ude leoarcă, şi se îndreaptă către dune. Mai devreme căzuseră de acord că e mai înţelept să rămână afară, deoarece la TJ’s sau la Castel era foarte probabil să fie unii care trag cu urechea sau, după cum spusese amabil părintele Damien: >.”

Un roman nu despre Radovan Karadzic, ci despre ce a lăsat în urmă după războiul din Bosnia.

Edna O’Brien – „Scăunele roşii”. Editura Nemira, colecţia Babel. Traducere din limba engleză de Nadine Vlădescu. 333 pag.